Mi-am dorit multi ani sa fiu coach, mai ales pentru ca am acumulat o experienta profesionala si de viata pe care le pot impartasi celor din jurul meu. Multa vreme insa m-am temut ca nu sunt pregatita, ca inca trebuie sa invat, sa ma perfectionez ca sa pot face fata nevoilor clientilor mei. In fiecare zi ma luptam cu frustrarea de a nu face ce imi doresc si cu teama de a gresi in a o face. Pana cand, intr-o buna dimineata, fara nici un motiv aparent m-am trezit amintindu-mi cum am invatat sa inot.

Aveam 7 ani si parintii mei m-au trimis la un curs de inot la Baza Sportiva Tineretului din Bucuresti. Acolo, pe langa un strand mare cu bazine de toate adancimile, pentru toate gusturile, existau si bazinele de antrenament pentru inotatori si saritori la trambulina. Dupa doua saptamani de lectii in bazinul cel mic, unde copil fiind apa imi venea pana pe la gat, a venit ultima zi, aceea in care, pentru a lua certificatul de absolvire, trebuia sa dau examen. Eram tare mandra de mine, aveam curaj si abia asteptam sa fac ceea ce exersasem vreme de doua saptamani sub soare: sa inot in bazinul cel mic. Atat doar ca profesorul avea alte planuri de care nici noi si nici parintii nostri nu aveam habar. Domnul Andrei hotarase ca grupa mica sa dea examen in bazinul mare de 3 metri adancime. Am fost paralizata de frica.

Atunci cand mi-a venit randul, nu am putut intra in apa, oricat de tare incercam sa-mi fac curaj. Aveam de ales intre a sari in prapastia verde si necunoscuta a bazinului si a ramane in siguranta pe margine, fara sa trec examenul. In mintea mea de copil de 7 ani, nimic nu era mai terifiant decat sa merg acasa si sa spun ca nu am trecut proba dupa doua saptamani de lectii, mai ales stiind ca ceilalti copii au reusit. Nu discut acum despre normele pe care le invatam in copilarie ci despre o alegere simpla, a unui copil, intre a-si supara mama sau a se arunca in apa infricosator de adanca, stiind totusi ca e un profesor acolo care va veghea la siguranta lui.  La fel cum smulgi un leucoplast de pe o rana, am sarit in bazin. M-am lasat dusa de instinct si de tot ce invatatesem, mi-am gasit drumul spre suprafata apei si mi-am continuat cursa pana la capatul bazinului. Imi amintesc ca si cand ar fi fost ieri ca plangeam si radeam de frica dar si de bucuria si mandria ca am reusit asa ceva. Daca as fi stiut pe vremea aceea de Wonder Woman, cu siguranta as fi simtit ca eu sunt aceea!

In ziua in care mi-am amintit acest episod din viata mea am realizat ca oricat de mult m-as pregati si as invata, daca nu trec la actiune, voi trece pe langa sansa de a face ce-mi place si voi rata posibilitatea si privilegiul de a-mi aduce contributia si a-i ajuta pe cei din jurul meu. Pentru ca, nu-i asa, invatarea oricum nu se termina niciodata si fiecare noua zi e o noua lectie.

Acest episod m-a facut sa ma intreb de unde vin aceste frici si cum ne influenteaza ele viata, chiar daca vrem sau nu sa recunoastem sau chiar fara sa ne dam seama.

Aceste frici ne insotesc la fiecare pas cand studiem sau lucram si cand suntem acasa, intre cei dragi.

Irationale, probabil nascute in copilarie, fricile noastre isi baga nasul in tot ce vrem sa facem si isi arata coltii cand ne e lumea mai draga. Am prieteni care isi doresc demult sa inceapa o afacere pe cont propriu dar gasesc in fiecare zi motive sa-si amane acest vis. Fie ca e vorba de frica de schimbare, sau de a nu gresi sau de a-i dezamagi pe cei dragi, fricile ne strica socotelile si ne fac sa nu gustam viata si sa nu ne atingem potentialul.

Am citit o carte pe care v-o recomand cu drag, “Do it scared” scrisa de Ruth Soukup. Cercetarea lui Ruth a presupus studierea a mai bine de 4000 de persoane cu o echipa de cercetatori si psihologi care au identificat sapte arhetipuri de frica, fiecare dintre noi avand un arhetip dominant si cel putin inca doua care sa ne influenteze dar intr-o masura mai mica.

Cele 7 arhetipuri sunt:

  • procrastinatorul
  • cel care urmeaza regulile
  • cel care vrea sa-i multumeasca pe ceilalti
  • proscrisul
  • cel care se indoieste de sine
  • cel care isi gaseste scuze
  • pesimistul

Copilaria noastra, oamenii care ne inconjoara, locul in care traim, scoala, toate acestea isi lasa amprenta si ne transforma in perfectionisti, pesimisti, oameni carora le e teama sa nu fie judecati, nu au incredere in ei insisi sau carora le e frica de autoritate, de respingere sau care fug de responsabilitate. Toti acesti sapte oameni se regasesc in noi toti, unii mai pregnant, altii mai palid.

Coachingul este un ajutor real si un instrument de nelipsit pentru evolutia noastra personala si profesionala. Un coach ne ajuta sa ne cunoastem mai bine, sa identificam corect arhetipul din care facem parte si sa lucram, in mod constient si consecvent pentru a folosi in avantajul nostru caracteristicile fiecarui arhetip. Sa nu uitam, nu exista arhetip bun sau rau ci exista trasaturi si comportamente pe care le putem influenta si cu ajutorul carora putem evolua si ne putem bucura de viata si de oportunitatile pe care ni le scoate in cale.

Si tot in aceasta carte am citit din nou ca singurul leac pentru orice frica este actiunea. Asa ca, faceti primul pas, incepeti un program de coaching si dati propriei voastre persoane toata atentia pe care o merita.

Tags: , , , ,